„În viața fiecăruia dintre noi există oameni care își lasă amprenta asupra deciziilor și experiențelor noastre și reprezintă o parte semnificativă a temeliei în construcția noastră ca oameni. Un astfel de om deosebit care a început să își lase amprenta asupra mea încă din primele ore de limba și literatura română din liceu este doamna profesoară Mihaela Iacob – o persoană care crede în tine, te ajută să progresezi și, mai ales, te inspiră. Și are o capacitate extraordinară de comunicare, de obiectivitate și dăruire profesională care m-a ajutat să mă dezvolt, să îmi creez propria imagine. A reușit să găsească rețeta perfectă a raportului dintre profesor și elevi, stârnind respect și admirație...”

Cuvintele de mai sus îi aparțin lui Cristian Hedeș, unul dintre sutele de elevi ai Mihaelei Iacob, profesoară de limba și literatură română la Colegiul Național „Liviu Rebreanu” care nici măcar nu și-a dorit, la început, să fie profesoară. „Cred că am vrut să fiu de toate până pe la 18 ani. Și medic și inginer și cosmonaut și explorator și avocat și… încă multe altele. Știu doar cu certitudine ceea ce nu vroiam să fiu, adică economist. E profesia părinților mei și, cu revolta specifică vârstei, am exclus-o fără drept de apel din opțiunile mele profesionale. Doar nu era să stau o viață întreagă cu ochii în șiruri infinite de cifre?!” a povestit Mihaela Iacob pentru Bistrițeanul.ro

Se juca cu toți prichindeii de la bloc

De fapt, prima ei alegere serioasă a fost înaintea liceului. „Vroiam să mă fac învățătoare. Îmi plăceau, ca și astăzi, enorm copiii. Mă jucam cu toți prichindeii de la bloc, mamele știau că pot să și-i lase în siguranță cu mine, îi duceam în parc, îi învățam poezii și cântecele. Însă nu s-a putut. Liceu pedagogic era doar la Năsăud și părinții mei nu au considerat că e potrivit să plec atât de devreme de acasă” își amintește Mihaela Iacob.

Mihaela Iacob s-a născut la Bobîlna, în județul Cluj, dar de la o vârstă foarte mică familia ei s-a stabilit la Bistrița. A urmat cursurile Școlii Generale Nr. 1, și matematică-fizică la Colegiul Național „Liviu Rebreanu”. „Știu că sună straniu și multă lume mă privește uimită când spun asta. Însă pentru mine un lucru e clar: nu aș fi fost un profesor de română la fel de bun fără profilul real care mi-a dezvoltat gândirea logică și rațională, spiritul critic, capacitatea de analiză și sinteză. Româna nu e doar un șir de vorbe frumoase...” povestește Mihaela Iacob.

Prima zi de studenție și efortul disperat de a descifra orarul

În 1997 a absolvit Facultatea de Litere, secția Romana-Franceza, din cadrul Universitatii Babes-Bolyai din Cluj-Napoca. „Filologia, contrar opiniilor majorității, nu e o facultate ușoară în care nu ai decât de citit. Și ce poate fi atât de greu să citești? Prima amintire însă e de neșters.

În prima zi de facultate, după deschiderea festiva, ni s-a spus sa mergem la etajul I si a ne luam orarul. Eram complet derutată, nu cunoșteam pe nimeni, așa că m-am luat și eu după șirul de oameni ce se îndrepta într-acolo. Și mai nedumerită am văzut cum șuvoiul se oprește în fața unor panouri mari de pe care toată lumea scrie de zor.

Am așteptat cuminte să se mai împuțineze lumea și m-am apropiat și eu . Ochii mei nu cred că se puteau face mai mari decât erau. În fața mea, pe un carton imens, o mulțime de linii verticale, orizontale, diagonale se amestecau absurd cu litere mari, litere mici, cifre romane , cifre arabe.

Am stat o oră într-un efort disperat de a înțelege ceva. Mi-am dat seama că sunt zilele săptămânii și intervalele orare ale unei zile, că unele sunt numere de săli , altele de cursuri, că literele mari sunt nume de profesori, dar că unele dintre săli aveau nume și nu numere și… disperarea se așternea tacticos pe fața mea. Atunci o studentă mai mare s-a apropiat de mine și mi-a explicat logica orarului. Recunoștința mea a fost infinită și de aceea, în următorii ani, mă duceam în prima zi la orar să fac același gest pentru alți boboci derutați” își amintește fosta studentă.  

Profesoară de 17 ani

Mihaela Iacob admite că este o profesie dificilă, obositoare și deseori epuizantă. De ce continuă, atunci? Pentru ca îi place, iar cei care o cunosc știu cu câtă pasiune vorbește depre școală și despre elevi, despre o lecție care i-a ieșit bine sau despre lecțiile de care nu este mulțumită. „Școala e în mintea și în cuvintele mele aproape tot timpul, pentru că ceea ce fac a devenit, in timp, pasiune” mai spune Mihaela Iacob. 

„Acum 15 ani, mulți dintre foștii mei profesori, dascăli pe care i-am admirat, încă mai predau aici. Ei erau și sunt în continuare modelul. Apoi elevii, dorința lor de a cunoaște, efortul de a înțelege la un nivel mai profund lumea în care trăiesc...”

Spontaneitatea, mirarea, entuziasmul si noile tehnologii

Cel mai important și mai util lucru pe care îl transmite elevilor este să-i învețe să gândească. „Să privească literatura și lumea cu atenție. Să observe, să analizeze, să ia decizii și să nu treacă indiferenți pe lângă frumosul din viață, indiferent de forma pe care o ia acesta... În rest, de învățat, nu învață numai ei... Învăț și eu de la ei. Spontaneitatea, mirarea, entuziasmul și noile tehnologii, care lor le sunt atât de familiare. Și da, în relația noastră cel mai important este respectul reciproc. Nu e suficient pentru mine ca ei doar să mă asculte și să învețe. E important ca ei să aibă încredere în mine și să înțeleagă ceea ce încerc să-i învăț, să aibă curaj să spună când nu au înțeles, să-și exprime opiniile și nedumeririle” crede Mihaela Iacob, adăugând că este important ca orele, mai ales cu elevii de liceu, să fie un dialog constructiv și nu un simplu monolog reușit.

Mihaela Iacob nu este un profesor sever. „Poate că, mai degrabă, elevii mei, majoritatea, m-ar descrie ca fiind de gașcă. Poate că sunt câte ceva din amândouă. Nu poți fi numai de gașcă fiindcă, datorită vârstei, mai uită limitele și atunci trebuie să scoți masca fioroasă de balaur. Însă asta destul de rar, fiindcă n-am avut parte de elevi problematici sau de situații pe care să nu le pot gestiona. Fac parte din provocările profesiei...” adaugă Mihaela.

Sistemul de învățământ din România?

„Nu-mi mai fac iluzii nici măcar în ceea ce privește o minune care să schimbe sistemul nostru de învățământ. Dar de schimbat, aș schimba foarte multe. Prioritatea mea ar fi să investesc în formarea inițială a profesorilor” afirmă Mihaela Iacob - pentru care cea mai mare realizare profesională și fericire, totodată, este să-i convingă pe elevi să descopere plăcerea lecturii și să constate că ei ajung să citească și să discute despre cărți din plăcere și nu din obligație. Nu-și poate imagina o altă profesie pentru sine și nici nu se gândește ce altceva ar putea face. „Mă gândesc doar la cum să fac mai bine, la cum să mă adaptez noilor generații de elevi, să-mi adaptez metodele modului lor de gândire....”

Mihaela Iacob admite, în final, că este profesor pentru că a avut șansa unor întâlniri admirabile. „Am avut profesori pe care să-i admir și de la care să învăț. Am avut și am elevi pe care să-i admir și de la care să învăț. A fi dispus să înveți mereu, să-ți pui întrebări, să găsești răspunsuri, să te bucuri de reușitele lor, să te întristeze eșecurile, să vezi fiecare zi, fiecare oră ca pe o provocare - aceasta înseamnă pentru mine să fii profesor...”

Prin intermediul rubricii de PORTRETE „O lume fantastică – un om extraordinar” Bistriţeanul.ro îşi propune să vă re-amintească faptul că, în ciuda grijilor şi a necazurilor care ne copleşesc deseori, merită să ne bucurăm de acest dar extraordinar pe care l-am primit de la Dumnezeu – de oamenii pe care îi admirăm, care ne salvează sufletul, care – prin câteva cuvinte sau fapte – ne-au rămas definitiv în suflet.. În acest sens, puteţi reciti şi impresiile despre Ramona Telcian, Gelu Vlaşin sau Karina Wechter Ciuruș.